Pentru unii - "Micul Paris", pentru altii, mai carcotasi - "capitala calcanelor". In perioada interbelica, acestea erau limitele intre care se misca Bucurestiul, cu o arhitectura mai degraba eclectica in forma si acuzata, pe buna dreptate, de o lipsa acuta a armoniei - cauzata, in mare parte, de strategia urbanistica destul de incoerenta din epoca. Pentru o persoana nascuta dupa razboi, toate acestea tin mai degraba de istorie, realitatile contemporane aratand o cu totul alta fata a orasului. Intrebarea legitima este daca a avut loc sau nu o imbunatatire. Analiza ar trebui sa porneasca de la situatia de fapt, care este a unei capitale literalmente "ranite" de interventiile haotice ale autoritatilor comuniste. Pare lipsit de un bun simt minimal ca un specialist sa vorbeasca despre stilul anilor '70, cand zone imense ale orasului au fost impanzite de adevarate catastrofe arhitecturale, repetitive pana la obsesie si, evident, desenate dupa un model sovietic sau nord-coreean. Aceste rupturi ale structurii urbanistice nu pot constitui niciun motiv de mandrie (avand doar perspectiva de a fi analizate intr-un eventual curs de "estetica a uratului"). La cartierele-dormitor s-au adaugat adevarate monstruozitati - binecunoscutele "Casa Scanteii", "Casa Poporului" etc. - venind in completarea non-viziunii care a guvernat perioada respectiva. Aceasta s-a incheiat brusc in urma cu un sfert de secol, iar premisele unui nou inceput pareau obiective. Des-ironizata epoca a "calcanelor" era deja privita cu nostalgie, nu putini fiind fotografii veniti de peste hotare, ce imortalizau adevarate capodopere scapate ca prin minune de furia iresponsabililor ce condusesera destinele tarii vreme de 50 de ani. Din pacate, sansa nu a fost de partea orasului nici de aceasta data, cu putine exceptii care au vizat reabilitarea unor monumente istorice, eforturile concentrandu-se spre importul unor alte forme golite de continut - celebrele paralelipipede sau combinatii de cuboide si alte forme geometrice simple, realizate din sticla si preluate de peste Ocean. Desigur, inclusiv Parisul a suferit asemenea "atentate", ironia facand ca organizatia arhitectilor din Hexagon sa fie gazduita intr-un zgarie-nori aruncat aiurea intr-un celebru cartier monden al orasului. Exemplele negative, chiar si cele venite din farul cultural al umanitatii, ar trebui totusi evitate. Fara a contesta presupusele caracteristici de performanta ale acestor cladiri, care, cel putin teoretic, se incadreaza in exigentele europene actuale (desi acest lucru nu a fost demonstrat, decat in putine cazuri, prin aplicarea unui sistem recunoscut de evaluare, cum ar fi LEED, BREEAM sau DGNB), nu se poate ignora uniformitatea lor si gradul scazut de armonizare cu ambientul, in cele mai multe dintre situatii. Exista, desigur, si exceptii, dar acestea pot fi numarate pe degete. Pana la urma, a avut loc o translatare brutala de la "cutiile de chibrituri" ale lui Ceausescu la imobilele impozante ale corporatiilor occidentale. Va rezista aceasta moda? Sa speram ca nu, altfel melancolia calcanelor haotice risca sa ne urmareasca pentru multa vreme! Fara a fi o pledoarie impotriva modernizarii, aceasta opinie subliniaza doar necesitatea punerii unui accent mai mare pe creativitate si armonie, chiar si in cazul imobilelor de birouri. Pentru aceasta este nevoie de inspiratie si viziune - calitati de care dispune cu priososinta prima dintre arte.
.gif "ABONARE REVISTE")
