La o reuniune cu tematica mai degraba culturala, dar abordand subiecte de istorie a constructiilor, unul dintre conferentiari reclama cu tristete spiritul exagerat autocritic al romanilor, subliniind ca, printr-o asemenea atitudine, sunt zadarnicite eforturile celor care, in mod sincer, adauga valoare, indiferent de domeniul in care o fac. Este adevarata asertiunea intr-o anumita masura, iar acest spirit mi-a fost si mie reprosat de persoane care au avut doar contacte tangentiale cu aceasta tara. Nu trebuie insa sa ne grabim sa ne lamentam inutil pe tema respectiva si sa incepem un patetic proces de autocompatimire, pentru ca am cadea in penibil. Mai degraba, o explicatie a acestei asa-numite obiectivitati duse la extrem izvoraste din teama de reprosurile pe care altii ni le-ar putea face, in mod justificat, atunci cand s-ar lovi de nenumaratele noastre defecte (adunate cu o meticulozitate de-a dreptul masochista vreme de secole de la mai marii nostri stapani bizantini, otomani sau slavi). Este ca-n povestea aceea in care un ipocrit intrebat despre cel mai mare defect al sau raspunde invariabil: „sunt prea bun, prost de bun!” (ca sa-l parafrazez pe Andrei Plesu). In realitate, traim intr-o tara in care impostura este preferata profesionalismului veritabil (si plictisitor, as adauga), politrucii - oamenilor de stat, semidoctii – intelectualilor s.a.m.d. Ce ar putea sa iasa bun din tot melanjul acesta toxic si cangrenar? Din pacate, adevaratii experti au, de cele mai multe ori, tentatia de a se feri scarbiti si vadit „antiseptic” de aceasta putreziciune, avand o atitudine rezervata si pasiva. Nu este o solutie, iar, chiar daca pare o exagerare, aceasta abordare este mult mai nociva decat prima. Resemnarea, fatalismul, lipsa de reactie etc. incurajeaza, de fapt, proliferarea parazitismului si plasarea celor care-l practica la butoanele economiei. Ce legatura are asta cu bransa constructiilor si a tamplariei? Profunda, pentru ca, dupa cum observa recent un analist economic, profitabilitatea companiilor din domeniu – reprezentand singurul motor viabil si real de dezvoltare – se plaseaza, actualmente, la limita pragului de rentabilitate, iar cauza principala este tocmai lipsa de reactie inclusiv a intreprinzatorilor, care accepta si, automat, incurajeaza un mod defectuos de a face afaceri, de a elabora si a aplica legi, de a organiza licitatii, de a semna contracte etc. Cu totii suntem de vina, iar carentele din planul civismului, pana la urma, vor asigura, cu certitiudine, o continuitate a procesului de perpetuare a acestor tare. Poate ca este momentul ca exemplul occidental sa fie urmat in litera si forma sa, afaceristii veritabili sa-si apere cu vehementa drepturile si sa impuna extirparea tuturor tumorilor care pericliteaza dezvoltarea si paralizeaza economia. Poate ca ar fi timpul ca specialistii sa-si impuna punctul de vedere, iar descurcaretii sa-si caute fraierii pe alte meleaguri. Este acesta un vis nerealizabil? Eu spun ca da, cu exceptia cazului cand cineva binevoitor, cu un bisturiu virtual, ar decide sa amputeze tot raul care zace-n noi!